UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE DEPARTAMENTUL PENTRU PREGATIREA PERSONALULUI DIDACTIC LUCRARE METODICO-STIINTIFICA PENTRU OBTINEREA GRADULUI DIDACTIC I IN INVATAMANT COORDONATOR STIINTIFIC Conf. univ.doc. Petrescu Ana Maria Canditat: Badea (Ivan) Elena Aura Targoviste 2019 2 Referent științific: Conf. univ. dr. Ana-Maria Aurelia Petrescu 3 CUPRINS INTRODUCERE................................................................................................... 4 CAPITOLUL I FAMILIA CA MEDIU SOCIOEDUCAȚIONAL............... 7 1.1. Familia, delimitări conceptuale, tipologie,caracteristici.................................. 7 1.2. Familia și rolul său în socializarea primară ...................................................... 10 1.3. Roluri educaționale ale familiei ....................................................................... 15 CAPITOLUL II PREGĂTIREA COPILULUI PENTRU ȘCOALĂ ........... 18 2.1. Caracteristici ale dezvoltării fizice la copilul de 6 ani ................................... 18 2.2. Caracteristici ale dezvoltării psihice la copilul de 6 ani ................................ 19 2.3. Apitudinea de școlaritate ................................................................................ 24 CAPITOLUL III PARTENERIAT ȘCOALĂ FAMILIE.................................. 28 3.1. Conceptul de parteneriat educațional ............................................................. 28 3.2. Roluri ale partenerilor .................................................................................... 32 3.3. Modalitati de comunicarea intre cadrul didactic și părinți ............................ 36 CAPITOLUL IV Adaptarea copilului la regimul vieții școlare: psihopedagogică .......................................................................................................................................41 4.1. Obiectivele şi ipoteza cercetării ..................................................................... 41 4.1.1. Ipoteza cercetării ............................................................................. 41 4.1.2. Scopul şi obiectivele cercetării ........................................................ 42 4.2. Metodologia cercetării .................................................................................... 42 4.2.1. Metode de cercetare ......................................................................... 42 4.2.2. Instrumente ...................................................................................... 43 4.3 Rezultatele cercetării şi interpretarea datelor ................................................. 51 4.4. Stabilirea modalităţilor optime de colaborare şcoală-familie ......................... 69 CONCLUZII .......................................................................................................... 74 ANEXE .................................................................................................................. 75 BIBLIOGRAFIE ................................................................................................... 81 4 INTRODUCERE Alături de școală, familia are rolul de a forma și educa copiii astfel încât aceștia să se poată integra în comunitate și să se adapteze cerințelor noii societăți care crește în complexitate și volum în timp ce aceștia înaintează în vârstă. Putem afirma faptul că, atâta vreme cât, indiferent de vârstă copilul, îndeplinește standardele sociale și școlare putem trage concluzia următoare că acesta nu se împiedică de probleme de adaptare școlară și că familia sa îl susține material și emoțional. Sunt acestea cazuri fericite, păstrarea legăturii dintre familie și școală, dar rămâne necesară. Sunt cazuri în care simpla interacțiune, comunicarea dintre familie versus școală nu este suficientă neasigurând premisele unei colaborări urmate de un real succes. De multe ori educatorul/ învățătorul se găsește în situații de a „consilia” unul sau ambii părinți ai copilului manifestându-și disponibilitatea spre o discuție constructivă asupra situației copilului la învățătură sau asupra unui comportament nefiresc. Familia în societate are funcții bine definite: ➢ funcția biologică (nașterea copiilor); ➢ funcția socială (creșterea copiilor); ➢ funcția economică (bunuri materiale); ➢ funcția educativă (asigură educația); ➢ funcția culturală (care asigură instruirea). Familia fiind unul din factorii care, prin acea lege nescrisă a naturii și prin legea scrisă a drepturilor omului, părinții au obligația de a oferi atât un climat fundamental afectiv, cât și ocrotitor. Cea mai mică tulburare apărută în echilibrul afectiv al părinților provoacă tulburări și în psihicul copiilor astfel trebuie acordată o deosebită importanță unor situații cum ar fi: ➢ indiferența afectivă care se manifesta prin: • deprivare paternă/maternă prin divorț; • absența afectivă a unui părinte (deși prezent fizic, el nu reprezintă un sprijin emoțional și afectiv pentru copil) ➢ iubirea aceea tiranică a părinților pentru copii care determină dependență exagerată și imaturitate; ➢ ambivalență afectivă care se manifestă fie prin: 5 • acordare neechilibrată a afecțiunii din partea celor doi părinți (când unul îl ceartă, celălalt îl apără); • neconcordanța dintre mesaje (părintele spune copilului că-l iubește, dar el nu o și demonstrează). Metoda cea mai bună de susținere afectivă și implicit stimulare motivațională este încurajarea, lauda, în timp ce cearta, critica, bătaia, dacă sunt continuate se soldează cu destructurări ale personalității, chiar cu nesupunere în fața autorității. Cea mai dureroasă formă de raportare la succesul și eșecul elevilor este ignorarea, nepăsarea pentru că aceasta nu determină trăiri psihice afective pozitive sau negative și se soldează cu sentimentul nepăsării și izolării. Caracterul protector al părinților se manifestă prin sentimentul securității, al echilibrului, al susținerii, sentimentul de a trăi (conviețui) în liniște. În acest fel există câteva situații cu efecte negative: ➢ divorțul sau separarea părinților – în urma acestora copilul este supus unor tendințe, motivații și norme contradictorii care împiedică dezvoltarea psihică corespunzătoare; ➢ certuri, violențe, agresivitate verbală și fizică în cadrul familiei. Statisticile arată că peste 70% dintre copiii delincvenți și 65% dintre cei cu tulburări neuropsihice provin din aceste medii. Astfel de comportamente pot determina și fuga de acasă, mai ales în adolescență. Cercetările de specialitate arată că temperamentul este înnăscut, în timp ce caracterul se formează prin educație, având o mare influență asupra personalității, sistem care se dezvoltă până spre 20 de ani. Datorită faptului că din 24 de ore/zi copilul își petrece în cadrul familiei cele mai multe ore, punând în calcul și zilele de weekend, familiei îi revine o importanță majoră în educație. Deci, este deosebit de important modul cum se achită părinții de sarcinile și de responsabilitățile lor în educarea și formarea copilului, și cum interacționează acțiunea educativă a familiei cu cea a școlii. Astfel de sarcini și responsabilități sunt: ➢ asigurarea subzistenței și educației; ➢ realizarea unei relații de comunicare și aceasta nu doar la nivel faptic; ➢ educarea/dirijarea comportamentului în concordanță cu standardele socio-culturale; ➢ corectarea erorilor de comportament; ➢ comunicare verbală despre noțiunile de „bine” și de „rău”; 6 ➢ oferirea de modele proprii – exemple personale ale părinților (nu le putem cere copiilor să facă ceea ce părinții înșiși nu fac); ➢ prin a nu cere copiilor să mintă în diverse situații pentru a absolvi pe părinte de anumite responsabilități; ➢ acordarea dreptului de membru al familiei, de participant activ la schimbările din cadrul ei – pentru că cei care participă la depășirea cu succes a unei crize de familie au ulterior o mai mică vulnerabilitate la stres; ➢ informarea în legătură cu particularitățile vârstei pe care o are copilul (de la specialiști, profesori, mass-media etc.) ➢ susținerea afectiv – morală – recunoașterea și aprecierea rezultatelor copilului, ceea ce nu înseamnă blamarea sa în caz de eșec, ci stabilirea unei relații de iubire, respect și încredere reciprocă, încurajarea în a persevera.; Școala, familia și mediul de viață sunt factori determinanți în dezvoltarea completă și complexă a copiilor. Toate împreună trebuie să colaboreze ca fiecare elev, indiferent de particularități, să poată deveni un membru independent al comunității în care dorește să se integreze .Motivata de dorinta de a descifra cat mai multe aspecte dintre relatia familie si scoala ,atat sub aspect practic cat si teoretic,am evidentiat aceste abordari prin intermediul lucrarii : Familia si scoala ca medii educationale implicate in adaptarea copilului la regimul vietii scolare. Lucrarea care poarta acest titlu este elaborata prin intermediul a trei capitole de teorie si unul de practica.Astfel cele trei capitole de teorie evidentiaza aspecte ce privesc familia -delimitari conceptuale,tipologie,roluri educationale,precum si caracteristici ale dezvoltarii fizice si psihice ale copilului de 6 ani si nu in ultimul rand modalitati de comunicare intre parinti si cadrul didactic-parteneriat educational. In cadrul capitolului de cercetare pedagogica, capitolul in care voi aplica teoria in practica ,a urmarit punctele tari si cele slabe ale parteneriatului scoala-familie si a rolurilor acestora in procesul integrarii\adaptarii copilului la regimul vietii scolare. 7 CAPITOLUL I FAMILIA CA MEDIU SOCIO-EDUCAȚIONAL 1.1. Familia, delimitări conceptuale, tipologie, caracteristici Familia a fost și rămâne o formă permanentă de conviețuire umană, de viață socială. Problematica vieții de familie fiind situată într-un plan de intimitate, greu poate fi investigată și cercetată. Printre preocupările cercetării pedagogice și sociologice cu privire la educația în familie, înscrise în literatura de specialitate, câteva orientări au dobândit un caracter prioritar: ➢ pregătirea tineretului pentru viața de familie; ➢ probleme noi, specifice apărute în structura și funcțiile familiei; ➢ interrelațiile în grupul familial și familia tânără; ➢ familia – mediu educogen; ➢ familia dezorganizată, cauzele și consecințele divorțului; ➢ relațiile familiei cu alte instituții educaționale. În familie, membrii sunt legați prin relații natural-biologice, psiho-morale și juridice și răspund unul pentru altul în fața societății. Normele morale și apoi cele juridice fundamentează relațiile familiale și prin aceste norme legislative familia a devenit o instituție socială. Ancorarea familiei în viața societății fiind determinată de dezvoltarea și complexitatea vieții sociale și de funcțiile conferite familiei de societate. Viața din familie sintetizează într-o forma particulară aspectele vieții sociale. Relațiile, climatul se răsfrâng pozitiv sau negativ asupra educației copiilor. Înțelesul etimologic al școlii – ca instituție socială și educațională, pornește de la grecescul „schola” – ce înseamnă ocupație de timp liber, plăcere, studiu; cuvânt preluat apoi și de romani, prin latinescul „scola” – școală, și devenit mai apoi „școala” în înțelesul de învățământ în care instituirea și educația tinerei generații se organizează și se realizează sistematic. Şcoala este o instituție delegată de comunitate să transmită un anumit set de valori. Sub aspect axiologic, actul pedagogic nu se limitează la o simplă reproducere a valorilor morale, științifice, artistice în corpusul de expectanțe și de norme pedagogice sau în 8 conținuturile transmise: el operează o selecție, o decantare, o ierarhizare după criterii ce au în vedere relevanțele pedagogice ale unor seturi de valori. Analiza școlii ca organizație socială presupune valorificarea modelului de raționalitate managerială care corespunde istoric unei societăți postindustriale de tip informațional. Acest model concepe organizația școlară dintr-o perspectivă inovatoare care asigură: a) orientarea instituției spre obiective aflate în concordanță cu cerințele funcționale ale sistemului de educație / învățământ; b) valorificarea deplină a resurselor pedagogice în concordanță cu cerințele funcționale ale proiectării curriculare; c) îndrumarea metodologică a personalului didactic la niveluri de performanță aflate în concordanță cu cerințele perfecționării pedagogice; d) administrarea eficientă a instituției în concordanță cu cerințele învățământului, de adaptare la condiții de schimbare socială rapidă. (Kelemen, 2011, p. 129-131, p. 190). Influența dascălilor asupra dezvoltării concepției copilului despre sine și a stimei de sine este foarte puternică. Şcolarul mic (6-11 ani) dobândește noi deprinderi legate de activitatea lui educativă: desenează, scrie, face adunări etc. Atunci când este încurajat să facă asemenea lucruri și este lăudat pentru realizarea lor, treptat va manifesta tendința de a munci susținut, de a persevera în realizarea sarcinilor dificile, de a pune munca înaintea plăcerilor de moment. Dacă strădaniile sale, în loc să-i aducă laude, îi vor aduce critici, pedepse, nemulțumirea profesorilor și a părinților, dacă va fi pus să arate ce poate și va fi „derogat” de la muncă și de la responsabilități, atunci copilul va dobândi treptat un sentiment de inferioritate legat de propriile sale capacități și de incapacitate în raport cu alții. În esența sa, procesul de învățământ este un proces de creație: creativitatea se regăsește în toate componentele și activitățile sale. Şcoala, care stimulează creativitatea, asigură elevilor săi patru libertăți de bază: libertatea de studiu și pregătire, libertatea de explorare și investigare, libertatea de exprimare și libertatea de a fi ei înșiși. Deoarece elevul petrece cea mai mare parte din timpul dezvoltării sale intelectuale și morale într-un cadru instituționalizat, Donati (1989, p. 5) considera că instituția școlară are datoria de a manifesta o atitudine pedagogică pozitivă și constructivă, în diverse cadre de manifestare față de familie. Promovând parteneriatul educațional fiind centrat pe educația elevului, școala trebuie să respecte acest acord fundamental pentru orice tip de educație democratic. Scopul general al parteneriatului dintre educatori și părinți este asigurarea caracterului pozitiv și a coerenței influențelor educative ale tuturor factorilor implicați. 9 Începând cu anul 1996, sistemul de educație din România a fost subiectul unui șir neîntrerupt de schimbări care au vizat transformarea sa structurală pentru a corespunde nevoilor unei societăți democratice. Deși scopul a fost comun, adesea strategiile alese pentru a atinge acest obiectiv au diferit fundamental sau chiar s-au contrazis. Sunt totuși câteva elemente comune tuturor programelor de reformă și poate cel mai important dintre ele este ideea de descentralizare. Toate proiectele reformiste au urmărit implicarea activă a comunității locale în viața școlii, inclusiv în ceea ce privește deciziile, finanțarea și conținutul educației. Drumul către o descentralizare efectivă este însă lung iar până în acest moment s-au făcut pași mărunți. În ultimii ani s-au făcut pași înainte prin decongestionarea curriculumului – ceea ce face mai mult loc școlii în spațiu decizional. În acest context, discuția despre implicarea părinților în viața școlii revine în actualitate. Schimbările preconizate oferă un rol important comunității locale în primul rând părinților elevilor în administrarea școlii. Există însă o credință conform căreia în țara noastră nu există o cultură a participării în general, iar în cazul școlilor marea majoritate a părinților sunt complet dezinteresați de orice fel de implicare. Această lipsă de interes este reclamată de profesioniștii din educație și recunoscută de părinți. Rădăcinile ei se află deopotrivă în cultura tradițională și în starea de fapt din regimul comunist. Şcoala este un element străin comunității tradiționale, „implantat” de o autoritate central modernizatoare pentru a „ilumina” populația. Prin urmare, populația își declină competența și păstrează distanța față de instituția școlii. În timpul regimului comunist, școala a primit un rol de promovare a ideologiei oficiale, de îndoctrinare, rol asumat în paralel cu cel tradițional de educare. Pe de altă parte, situația nu trebuie generalizată atât de ușor. Chiar dacă nu există o politică națională de stimulare a implicării comunității în viața școlii, cu siguranță la nivel local pot fi găsite modele de dezvoltare armonioasă a relațiilor dintre părinți și școală. Cu alte cuvinte, există premisele unei bune colaborări între instituția de învățământ și comunitatea locală pentru că există scopuri comune. Prin urmare, trebuie identificate căile prin care pot fi înlăturate obstacolele din calea acestei colaborări. Ca în cele mai multe din situațiile similare, analiza exemplelor de succes poate fi cheia pentru dezvoltarea unui model și a unei politici la nivel național. Next >